Ruşii au şi ei un Labiş. Moartea lui Esenin: între sinucidere şi asasinat

Între Serghei Esenin şi Nicolae Labiş există multe asemănări. Ambii au fost consideraţi mari talente ale literaturii, iar acum sunt printre cei mai mari poeţi ai ţărilor pe care le reprezintă şi nu numai. Atât Labiş, cât şi Esenin au murit în luna decembrie, de tineri, în condiţii suspecte. Moartea lui Labiş a fost clasată ca accident, iar cea a poetului rus ca sinucidere. Însă, după căderea “cortinei roşii” au apărut mai multe mărturii care arată că cei doi au fost asasinaţi.

 

O moarte stranie

Serghei Esenin s-a născut în 1895, iar 30 de ani mai târziu, pe data de 27 decembrie 1925 a fost găsit spânzurat într-o cameră de hotel din Leningrad, actual Sankt Petersburg. Moartea sa a fost clasată drept sinucidere, însă asupra acestui aspect au existat din totdeauna mari îndoieli.

Esenin, unul dintre cei mai mari şi mai iubiţi poeţi ruşi, a părăsit Moscova şi a ajuns în Leningrad în ajunul Crăciunului din 1925, cazându-se la hotelul Angleterre. Acesta fusese internat din cauza unei depresii puternice, însă avea gânduri mari. Dorea să lase în urma viaţa tumultoasă îmbibată de alcool şi să se apuce să lucreze la un roman.

În seara de 26 decembrie Esenin primeşte vizita bunului său prieten Wolf Erlich, care îşi aminteşte că poetul rus i-a înmânat o poezie despre care i-a spus că e “scrisă cu sânge”. A doua zi Erlich s-a întors la hotel şi, văzând că Esenin nu-i răspunde, a forţat uşa camerei, alături de portarul hotelului. Ceea a văzut înauntru l-a marcat pe viaţă. Esenin era spânzurat de tavan şi avea mai multe crestături la mâna stângă. Esenin era mort, când a fost găsit, de circa 7 ore, după cum aveau să stabilească medicii. Poezia “scrisă cu sânge” era de fapt un “La revedere”:

La revedere, prietene, la revedere.
Dragul meu, în inima-mi rămâi.
Despărţirea ce se prevede
Promite o nouă revedere.

La revedere, prietene, rămân tăcut
Nu fi trist şi în sprâncene crunt –
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

Verdict: sinucidere

Moartea poetului a fost clasată sinucidere. Printre argumentele aduse au fost si:
– poetul venea după o depresie
– acesta era un alcoolic
– poezia “scrisă cu sânge”

Însă, asupra morţii sale misterioase au planat mai multe îndoieli.

Erlich, prietenul lui Esenin, spune că acesta avea de gând să se schimbe, să renunţe la alcool. Un om care are asemenea planuri nu s-ar sinucide. De asemenea, crestăturile de la mâna stangă nu se explică nici ele, din moment ce acesta s-a spânzurat … Ce rol aveau tăieturile?

În camera de hotel hainele şi hârtiile poetului erau împrăştiate, ca şi cum cineva le-ar fi răscolit. Dar, dincolo de aceste argumente, cel mai puternic argument este reprezentat de problemele poetului cu puterea socialistă şi cu CEKA, precursoarea KGB-ului. Acestea l-ar fi anihilit, mascând asasinatul.

O viaţă tumultoasă

Deşi a trăit doar 30 de ani, Serghei Esenin a avut o viaţă tumultoasă, presărată cu poveşti de dragoste şi despărţiri care l-au aruncat în tumultul alcoolului şi în depresii puternice. A fost căsătorit de 5 ori, printre soţiile sale fiind şi una dintre nepoatele lui Tolstoi, dar şi celebra balerină Isadora Duncan. În urma sa, au rămăs poeziile sale, adevărate poveşti de viaţă.

Scrisoare de la Mama

Ce gânduri fruntea asta

Va mai scorni îndată?

Ce potrivite lucruri

Voi mai găsi de scris?

Cu slovele lui strâmbe,

Pe masa-ntunecată,

Răvaşul mamei zace

În faţa mea deschis.

Ea-mi scrie: „Puiul mamei,

Daca ţi-i dor de-acasă,

Atunci te rog pofteşte

De sărbători la noi.

S-aduci nădragi tătucăi

Mie-o broboadă groasă –

La noi sunt tare multe

Necazuri şi nevoi.

Că eşti poet de seamă

M-am nici-o bucurie

Că faima cea deşartă

Mi te-a băgat în jug.

Era cu mult mai bine

Ca din copilărie

Să fi umblat pe câmpuri

Cu braţele pe plug.

Bătrână sunt şi trupul

De-abia mă mai ridică,

Dar dacă tu departe

Prin târguri nu plecai.

Eu astăzi aveam noră

Frumoasă şi voinică

Şi pe genunchi dam huţa

Un nepoţel bălai.

Dar tu copiii voştri

I-ai risipit prin lume,

Ţi-ai dat uşor nevasta

Unui bărbat străin.

Şi singur, fără sprijin,

Nu ştiu de ce anume,

În vălmăşagul crâşmei

Te-ai cufundat deplin.

Tu, sufleţelul maicăi,

Serioja, ce-i cu tine?

Erai aşa cuminte

Şi-aşa de gânditor,

Încât spunea tot satul:

Ce fericit e-n sine

Şi Aleksei Esenin

Că are-aşa fecior.

Dar tu nădejdea noastră

O amăgişi amarnic,

De asta-n suflet chinul

Şi grijile se-nfig.

Căci tatăl meu, săracul,

A tot crezut zadarnic,

Că stihurile tale

Or să ne dea câştig.

Din ce primeşti pe ele

Tu nu ne poţi trimite,

De asta dureroase

Cuvintele-şi fac loc,

Eu una ştiu din cele

De tine pătimite:

Poeţilor parale

Nu li se dau de loc.

Că eşti poet de seamă

N-am nici o bucurie,

Că faima cea deşartă

Mi te-a băgat în jug

Era cu mult mai bine

Ca din copilărie

Să fi umblat pe câmpuri

Cu braţele pe plug.

Acum trăim ca-n beznă,

Necazul ne tot bate

Şi la gospodărie

N-avem un cal măcar,

De-ai fi rămas acasă

Am fi avut de toate

Şi, cum eşti plin de minte,

Erai de mult primar.

Am fi trăit ca lumea,

Sub anii ce ne cearcă,

Tu nu ştiai ce-i truda

Şi zbuciumul pustiu,

Eu ţi-aş fi pus nevasta

Să ţese şi să toarcă,

Pe când tu bătrâneţea

Ne-o linişteai, ca fiu.”

………………………..

Mototolesc răvaşul,

Neliniştea mă scurmă.

Au nu pot fi abateri

Din drumul meu afund?

Dar tot ce cuget astăzi

Voi povesti pe urmă,

Voi povesti-n scrisoarea

Prin care-am să răspund.

Raspuns

Tu, scumpa mea bătrână

Trăieşte sănătoasă.

Eu te ţin minte veşnic

Şi te doresc mereu.

Dar nu pricepi o iotă

Din tot ce mă apasă.

De ce trăiesc pe lume

Şi care-i rostul meu.

Acum la voi e iarnă.

Iar tu, scurmându-ţi chinul,

În nopţile cu lună,

Stai gânditoare, hăt,

Crezând că nu ştiu cine

Cutremură mălinul

Şi geamul vi-l presară

Cu ger şi cu omăt.

Dar cum s-adormi, măicuţă,

Când arzi cum arde-o faclă,

Când viscolul boceşte

Şi geme-n horn, nespus?

Te-ai duce la culcare,

Dar patul pare-o raclă

Şi-n racla strâmtă-mi pare

Că sunt la groapa dus.

Cântând ca mii de dascăli

Cu voci fornăitoare,

Nemernicul de viscol

Se tânguie hai-hui.

Şi cad în molcom iureş

Bănuţii de ninsoare

Şi-n urma raclei mele

Amici, soţie nu-i…

Mi-e dragă primăvara

Cu soare mult şi vrăbii

Cu revărsări de ape

Ca un potop gonind,

Pe ele o surcică,

Ca marile corăbii,

Aşa lărgime are

Cât ochii nu cuprind.

Dar primăvara ceea

Ce-aşa de dragă-mi este,

Eu marea răzvrătire

În visuri o numesc!

Din pricina ei sufăr

Şi-aştept tânjind o veste,

Pe dânsa totdeauna

O chem şi o doresc.

(Dar pacostea aceasta

Planeta asta rece!

Chiar cu-acest soare-Lenin

Se încălzeşte greu!

De asta doar o boala

Vrea sufletul sa-mi sece

Că beau, stârnesc scandaluri

Şi-mi fac de cap mereu.) – Strofă scoasă din ediţiile de după ’89…

Dar aşteptata vreme

Sosi-va, mama draga!

Ea va veni desigur

Cu noul ei temei,

Că, vezi, nu de pomană

Ne-am înarmat, cu vlagă:

Şi unii stăm la tunuri,

Iar alţii la condei.

Deci uită de parale.

Poţi fi mai pricopsită?!

Cum, tu eşti asta oare,

Ori te-ai schimbat de tot?

Că doară nu sunt vacă,

Ori cal, ori altă vită,

Ca să fiu scos din staul

Cu funia de bot.

Ştiu c-am să ies eu singur

La hotărâta vreme,

Când voi tuna prin lume

Şi-n sufletele dragi.

Şi-apoi, când m-oi întoarce,

Nu uit, tu nu te teme,

Să-ţi cumpăr ţie bertă

Şi tatălui nădragi.

Deocamdată-i vifor…

Năprasnica-i vâltoare,

Cântând ca mii de dascăli

Se tânguie hai-hui.

Şi cad în molcom iureş

Bănuţii de ninsoare

Şi-n urma raclei strâmbe

Amici, soţie nu-i

Voi ce spuneti? Sinucidere? Crimă?

01:27