Din neamul lui Nică
Labiş s-a
născut la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul
Suceava. Puţini cunosc că bunica lui Labiş era nepoata lui Ştefan a
Petrii Ciubotaru, tatăl lui Ion Creangă. Poetul stins de tânăr a avut o
„copilărie chinuită, plină cu lipsuri, însă a fost fericit”. Copilăria
care a fost muză în repetate rânduri. A debutat la 15 ani, cu poezia
„Fii dârz şi luptă, Nicolae”, publicată în revista „Iaşul nou”. Încă de
atunci criticii vremii i-au recunoscut talentul şi valoarea.
Anti-comunism de mic copil
Deşi
provenea dintr-o familie care aderase la structurile comuniste, Labiş nu
a fost niciodată de acord cu dogmele comuniste din ţară, cu toate că
el însuşi era un susţinător a idealurilor comuniste şi a lui Marx. Cu
toate astea, la 21 de ani, era pornit pe-ncălcarea normele comuniste,
lucru care ia atras şi cenzurarea multor lucrări. Printre actele sale de
răzvrătire sunt şi episoadele în care: a recitat „Doina” eminesciană
într-un bar bucureştean; alături de Aurel Covaci şi Stela Neagu a cântat
imnul regal; îşi manifestase în dese rânduri susţinerea pentru
reîntregirea României. Iar acest lucru, potrivit celor din preajma sa,
îl făcuse să fie considerat de Securitate incomod. Lucru susţinut şi de
Stela Covaci, soţia bunului prieten Aurel Covaci, care spunea că „era
destul de incomod pentru Securitate, avea charismă, har, geniu”.
Seara fatidică 9/10 decembrie 1956
În această
seară Labiş a ajuns sub roţile tramvaiului, fiind imediat internat la
Spitalul Colţea şi mutat la cel de Urgenţă din Bucureşti. La spital,
prin primii prieteni sosiţi a fost şi Aurel Covaci. Care a transpus pe
hârtie ultimele versuri ale poetului: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a
răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/
Pasărea cu clonţ de rubin.// iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/
Ciugulind prin ţarnă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/
Care va rămâne o amintire frumoasă …” (Pasărea cu clonţ de rubin, 10
decembrie, orele 11.00 ). În accepţiunea multora „pasărea cu clonţ de
rubin” însemna Securitatea sau P.C.R.
Cei care au fost alături de poet în ultimele sale clipe spun că însuşi poetul a spus că a fost ucis, fiind
împins din tramvai. În volumul „Moartea unui poet”, scriitorul Mihai
Stoian mărturisea: „Din Staţia Nicolae Bălcescu a vrut să ia un tramvai,
nu spre casă, ci spre casa femeii (Maria Polevoi, dansatoare – n.m.), a
încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi
îmbrâncit şi, în ultima secundă s-ar fi prins de grătarul intermediar,
dintre vagoane”.
Mărturisirea lui Stoian continuă cu o transcriere a
mărturisirii terifiante a poetul din Poiana Mărului, după accident:
„Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de
caldarâm, ies scântei”. Potrivit raportului, scris de miliţianul
Aurelian Gheorghe, martorii care au declarat că Labiş a căzut sunt
„Rotaru Jenica, comuna Reconstrucţia-Feldioara, raionul Stalin (actualul
judeţ Braşov – n.m.), buletin 040019, şi Isac Schwartzman, Bucureşti,
Calea Victoriei 47, raion Tudor Vladimirescu, buletin 303983”. Cu
varianta accidentului a fost de acord şi vatmanul Mihai Udroiu. Însă,
mai târziu acesta recunoştea în faţa poetului George T. Popescu că
moartea lui Labiş a fost crimă, poetul fiind împins.
În volumul mai sus
amintit, Imre Portik îl citează pe Labiş, care la spital a spus: „Nu am
căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să
mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele
deschise, pe grătarul dintre vagoane”.
Moştenirea lăsată – Amintirea frumoasă
În perioada
comunistă moartea lui Labiş a fost un subiect închis, catalogat ca
accident rutier. Cei care după ’89 au deschis calea spre aflarea
adevărului nu au mai avut sursele, martorii de atunci la îndemână. Lucru
care poate împiedica aflarea adevărului. Dar şi fără adevăr, poetul
Nicolae Labiş e amintirea frumoasă, aşa cum şi-a dorit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
adauga un comentariu fie prin contul tau de blogger, fie prin cel de facebook