Elogiul Gazetarului - Tudor Arghezi

Din volumul Opere-publicistică 1941-1947.

N-am fost întotdeauna blajin cu dumneata, dragă confrate. Nu pentru că uneori erai poate crud şi nedrept sau poate că puneai prea mult sirop sau prea multă limonadă în călimările dumitale. În primul rînd, cînd erai sincer ţi-era iertat păcatul sincerităţii, pe care nimeni nu-l poate pedepsi, fără să comită un păcat mai greu, iar în rîndul al doilea, produsul zaharos al condeiului e literar: în poezia şi proza scrisă siropul e aproape parte constituantă şi dulceaţa se concretizează până la cristal. Am în farmacia bibliotecii, şi eu, o importantă serie de borcane pline cu substanţe nehotărîte dintre purgaţie şi leşin.

Ceea ce nu mă lasă inima să accept de la peniţa matale a fost murdăria profesională, şantajul care te-a procopsit cîteodată, închirierea la orice soi de marfă, transportată cu tarif şi bacşiş la cititor, acasă, porcăria intenţionată. În doctrina medievală acestea erau considerate, în limbajul epocii, păcate împotriva Spiritului Sfînt, împotriva Duhului, păcatele de moarte. Nu te zbîrli de mistica instanţă a idolului şi a inteligenţei: ea e valabilă întotdeauna în variatele-i expresii verbale.

Dar dumneata ştii să fii şi curat şi onest şi naiv, calităţi care în jurisdicţia cerului sau pămîntului te absolvă sau te mântuiesc. Când fiinţa sufletească a gazetarului vine, lasă-mă să repet cuvântul: din poezie, din gingaşa  stihie a credinţei şi a zborului rîndunelei (iată că trece o săgeată cu aripi prin spaţiul de aur al ferestrei!) asta se cunoaşte numaidecît. Cuvîntul licăreşte, gîndul aduce o undă de sulfină, însuşi veninul e un nobil alcaloid. Mi-am adus aminte de dumneata uitîndu-mă în zarea mea de cîmpii şterse şi de coşuri de fabrici, de care se agaţă un zuluf de oarecare fum – mă întorceam chiar din oraşul mare, unde o lume densă, forfotită, pretinde că „munceşte”: tărăgăneli de sute de mii de picioare şi o pauză în fiece ins. Cremenea zace într-un buzunar şi amnarul în celălalt: greutatea e să se atingă şi că scapere scînteia. Nu e scînteie. Omul e demoralizat şi leneş. 

Dă-mi voie să te arăt acum cu tu. Tu eşti singurul profesionist care munceşte cu adevărat şi dovedit, zi cu zi, în toate zilele, întotdeauna, fără sărbătoare, fără de răgaz, nu de opt ore,  nici de şaisprezece, de nici o oră – şi, paradoxal, ai împotriva muncii tale, adunaţi care să te oprească, tocmai oamenii care determină, pe alte laturi ale activităţii, necesitatea socială inexorabilă a muncii. Toate ocîrmuirile au făcut o lege şi au înfiinţat un statut împotriva ta.

Arhitectul poate să construiască o casă şubredă, inginerul poate să contribuie la explozie unei locomotive, lăptarul poate să amestece apa cu laptele vacii, ministrul de Finanţe poate să fabrice un buget săptămînal factice, medicul poate să-şi ucidă clientul – tu, gazetarule, n-ai voie nici să greşeşti o vorbă cu alta.

Şi totuşi, ru stăruieşti, îţi dai examenul cotidian faţă de juriul cel mai numeros, publicul; te supui cu îndărătnicie celei mai decisive şi mai eludate acţiuni în absolut toate profesiile: controlul. Tu nu te-ai ferit şi nu te fereşti de el, tu îl cauţi şi-l dovedeşti permanent util. Însă ţie ţi se dă prilegul să controlezei cu competinţa pe care ţi-o dă însăşi totala ta supunere la el, trîndăvia, incapacitatea şi deficienţele ambianţei.

Tu eşti etica şi onoarea, rîvna şi demnitatea, gratuit. Nu te descuraja.

09:52